“Exuvii” de Simona Popescu

    

     Nu stiu sa fac recenzii, chestii, treistii. Daca sunt chiar sincera, nu mai stiu deloc sa tastez, sa vorbesc, ce sa fac, cum sa ma port. Acum ma schimb (zau, de cand va spun ca cineva face voodoo pi mini), ma transform in ceva abstract, ma simt ca o nota muzicala (si cum se simt notele muzicale?), pare-mi-se ca norii gri inchis, compacti, fara forme spectaculoase ma deprima. Dar nu despre starile mele viscerale este postul…

     Acum ceva timp, cand inca mai era zapada pe bulevardul Elisabeta, am mers cu Tania la o prajitura cu glazura de ciocolata beton de mi s-a strambat lingurita cand am incercat sa mananc. Acolo mi-a aratat un pasaj din cartea Simonei Popescu despre care aveam sa aflu ulterior ca inca mai traieste si preda la Litere. Mi-a placut si am imprumutat-o de la biblio. Trecuse o luna jumatate pana sa ma hotarasc a o citi, dar vad bine ca am inceput-o la momentul potrivit, ca romanele isi aleg cititorii si nu invers.

     Este o scriitura autobiografica absolut geniala despre o simona fara varsta. Cum spune Holden in “De veghe in lanul de secara”, este genul de autoare careia ai vrea sa-i dai un telefon dupa ce o citesti, caci nu-i nevoie decat sa urmaresti atent randurile pana cand literele devin purici ca sa observi ca este o femeie-copil pura, fara fandoseli literare. Pe ultima coperta Emil Brumaru spune “Citesc o carte despre mine! Nu-s original.” si tind sa-i dau dreptate, fiindca exista atatea imagini care iti trezesc amintiri din propria copilarie si nu numai. Este genul de opera pe care n-ai vrea s-o termini niciodata.

“Am 16 ani. Citesc. Imi plac mai mult cartile decat oamenii. Ele – cele adevarate – nu vor sa te convinga de nimic, nu vor sa aiba “dreptate”. Asculti vocile cartilor. Daca nu se potrivesc cu vocea ta interioara, le-nschizi. Si nimeni nu se supara pe tine.”