F(irst) love-început şi sfârşit de univers

carton. car-ton. vreau o lume de c.a.r.t.o.n. oamenii să aibă capul pătrat, doi ochi desenaţi cam strâmb şi în loc de inimă o mâzgălitură cu roşu. când plouă, ei se topesc în biblioteci.

*

pielea vascularizată o îmbracă în fiecare zi. cele două măşti de la intrarea în teatru dau expresiei un sens. suferinţa şi vechile obsesii le ţine pe noptieră, alături de brichetă şi biblie. când urcă pe scenă, mâinile îi sunt legate.

*

mă simt o marionetă între degetele lor reci. păpuşarii cunosc arta jocului şi mă intrigă. îmi închid uşile, trag obloanele ferestrelor, mă îngroapă într-un borcan de dulceaţă în timp ce îşi beau cafeaua dimineaţa, pe verandă.

*

unii oameni sunt…morţi. cineva le-a şters conturul, urmele de cărbune au rămas dispersate pe foaie, istoria lor doar în mintea graficianului avar. unii oameni sunt morţi…în viaţă. de la o anumită distanţă par ireali şi cu forme abstracte.

*

început şi sfârşit de univers. alb şi negru. ying şi yang. vis şi realitate. viaţă şi moarte.
vom scrie alte cărţi din care se vor naşte oameni de carton.

Published in: on Octombrie 19, 2008 at 8:51 am  Lasă un comentariu  

Plouă

1. afară plouă de o oră.

oamenii par mici când îi vezi de sus
dintr-o mansardă pustie/
sub aceleaşi ciupercuţe colorate
din fiecare toamnă/
oamenii par atât de mici
încât fiecare pas al lor
seamănă cu un zbor deasupra ploilor.

2. afară plouă de mai multe ore.

plouă plouă plouă delirant/
oamenii au rămas ca nişte beţe
în cutiile de chibrituri
cu care ne-am jucat în copilărie/
scaune din lemn suspendate în aer
scaune vechi donate unei ceainării
scaune răspândite în micul oraş/
cineva se joacă cu ele
de când a început să plouă.

3. afară nu mai plouă.

oamenii sunt bolnavi
în piept le-a crescut un soare
dar nu suferă nu se plâng
ei doar radiază/ în mine
tot mai plouă.

Published in: on Septembrie 18, 2008 at 2:37 pm  Lasă un comentariu  

Sepia

Scrisorile din necunoscut
şi-au schimbat caligrafia-mi dragă/
destinatarul a plecat în călătorie
fără să-mi returneze scoicile/ rămas bun
mi-a spus pe vapor/
au cântat viorile.

vântul gâdilă ramurile dudului/
frunzele prind glas/ înfiorându-se
sub mine/ iau foc
cearceafurile/ patul întreg/ fereastra/ luna
mi-e fotograf/ pe veci
se pierd culorile şi melcii de mare.

noaptea se va transfigura
într-o cetate imensă/ atunci când
soldaţi metalici îmi vor sfârteca
viscerele/ nu există
îndurare în cetate/ e stupid să crezi
că vei fi cruţat de chinuri sau
încoronat în faţa norodului/
crescându-ţi vanitatea la final.

nu vreau candele/
prefer drumul până acolo unde
nu mai e nimic
decât prăpăstii şi culmi/ înalte
se văd gândurile celor
care au/ insomnii şi amintiri sepia.

Published in: on August 30, 2008 at 10:39 am  Comments (2)  

în urmă

în urmă las

figuri necunoscute pe care le-am numărat
le-am creat o istorie
pe stradă când ele merg la biserică
fără să li se reveleze taina

şi florile de martie care au plecat cu trenul
să muncească în străinătate
altă străinătate decât la noi în ţară
păpădiile îmi trimit un puf norocos
şi vederi colorate cu entuziasm

şi jocurile de sâmbătă unde
cu puteri magice sunt transformată într-o pălărie
rămân ascunsă în acel loc secret
a cărui cheie zace la capătul lumii
în cutia unde stau piticii

şi acordurile unei chitări de lânga sertarul
cu serveţele de la un băiat necunoscut
şi atât de drag
matrioşkă genială

şi cărţile pierdute într-un timp pueril
chipurile proiectate pe un ecran imaginar
descrieri şi intrigi zidite într-un alt decor

şi dorurile cu obraji pictaţi naiv
le îngrop la spatele casei
cu frunzele de nuc
bucăţile de fereastră
şi gardurile prea înalte

frânturi din mine

le las în urmă

dezlegate

de un ochi

miop

Published in: on Iunie 6, 2008 at 5:08 pm  Lasă un comentariu  

We love Emy

Fragment din Scrisoarea I 

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,
Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
„De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!”
O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

genial gagiu’, nu?

Published in: on Aprilie 2, 2008 at 6:14 pm  Lasă un comentariu  

Rondelul rozelor ce mor

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, si mor si-n mine
S-au fost atât de viată pline,
Si azi se sting asa usor.

În tot, se simte un fior,
O jale e în orisicine.
E vremea rozelor ce mor
Mor în grădini, si mor si-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăsaguri de suspine,
Si-n marea noapte care vine,
Duioase-si pleacă fruntea lor…
E vremea rozelor ce mor.

(Alexandru Macedonski)

Published in: on Martie 19, 2008 at 7:24 pm  Lasă un comentariu  

Ploaie în luna lui Marte

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.

(Nichita Stanescu)

Published in: on Februarie 25, 2008 at 6:24 pm  Lasă un comentariu  

across the universe

pe colt

cafeneua

 

in dreapta

un prunc a cazut de pe a sa bicicleta

papionul i s-a strambat, palaria si-a pierdut-o pe drum

ingradit de spitele rotii,

plange resemnat pe marginea trotoarului

 

departe

rochita ei s-a murdarit de inghetata

prinse intr-o paglica rosie, buclele-i se joaca

animate de un vant frivol

 

pe scena

doar clapele pianului

si un tanar chipes

 

acasa

multa iubire, dor de tata

si un cantec

 

in parc

doi batrani se tin de mana

fara prea multe ganduri glisante

sau alte nerozii

 

langa mine

esti tu.

Published in: on Februarie 23, 2008 at 4:20 pm  Lasă un comentariu  

Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
„Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

(Lucian Blaga)

Published in: on Februarie 5, 2008 at 3:55 pm  Comments (2)  

Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

(Mircea Cartarescu)

Published in: on Februarie 3, 2008 at 5:52 pm  Comments (2)